Îmi amintesc din ce în ce mai rar de mine - la 18 ani , şi de Gelu, şi de mansarda
lui. Nu stătea în mansardă. Era doar un “cuibuşor”. Nici nu ştiu dacă era al lui.
Cred că nici nu l-am întrebat asta – niciodată.
Gelu părea foarte important atunci – ca şi cum lumea s-ar fi sfârşit şi ar fi
început cu el…
A fost doar o părere… Nu-mi pare rău după Gelu, cred că nici nu mi-a părut
vreodată… E ca şi cum nici n-ar fi existat. E ca şi cum cândva, demult, aş fi
citit o poveste – despre el şi despre mine.